"Coltul de poezie" - Dorinte

Stii ce vreau, nu vreau nimic.
Cred ca oamenii sunt nemuritori,  

Cum nemuritoare le sunt asteptarile,
Si totusi, acesti nemuritori oameni mor
Atunci cand se plictisesc sau cand vor
Sau cand viata incepe sa-i plictiseasca
Cu nemuritoarele ei asteptari,
Si cand ei incep s-o urasca.

Stii ce vreau?...nimic material
Vreau sa rad, sa am pe fata un ranjet si sa fiu fericit   

 Ca un tip bucuros ce tocmai a castigat un milion la un loz ... 

 Sa zambesc,
Dar fara sa fi castigat milionul.
Tie, ce sa-ti cer?...

Despre minciuna

Ma uitam cu un coleg pe un site de intalniri matrimoniale. Muuuuulte femei. Multe dintre ele, casatorite, trec la descriere ca urasc minciuna.
Asta e culmea minciunii!
Cum naiba sa nu minta in situatia asta o femeie casatorita?

Ce ti-e si cu femeile astea!

Ele, care au inventat minciuna, care nu au ascultat niciodata, care si-au mintit barbatii, acum urasc mincina! Barbatii, plecau la razboi sa apere tara de cotropitori iar ele, din urma, ii gazduiau pe cotropitori in pat, ii hraneau, ii ingrijau...
Adam a fost mintit de Eva, stiti povestea cu marul. Cronos,(parca Cronos era tatal lui Zeus) pana si el a fost mintit de Rhea, nevasta-sa, cand  in locul copilului Zeus i-a dat sa inghita un bolovan invelit in scutece.
... dar cati imparati oare au avut mostenitori la batranete? unii la varste imposibile pentru procreere...
Asta cu aparutul mostenitorilor e cel mai tare subiect al celor mai mari minciuni ale femeii.

     Sunt femei care au ramas insarcinate doar privind niste izmene intise la uscat.
     Altele au ramas insarcinate dupa ce s-au imbaiat in apa in care spalasera lenjerie barbateasca. 
... si tot asa.
Dar, de departe, cea mai tare minciuna e a unei celebre femei, Maria, care i-a spus sotului ca  e fecioara numai ca a ramas insarcinata cu un duh. Minciuna a prins asa bine, ca pe langa sot au crezut: vecinii, vecinii vecinilor, vecinii tarilor invecinate... si...  multa alta lume... unii mai cred si azi, dupa doua mii de ani! Or fi ramas corijenti la Anatomia de clasa a 7-a.
In concluzie, femeile mint. Ne mint.
Spun  minciuni si se folosesc de minciuna in special cand vine vorba de sex.
... totusi, ele urasc minciunile... si totusi le iubim asa mincinoase.

Despre Romani

Suntem natia cu cea mai buna parere despre noi insine.Ne credem cei mai destepti,cei mai inteligenti...cei mai cei! Nu o spun eu,ci studiile si sondajele recente. 

  Anul acesta,anul 2012 a fost declarat -Anul Caragiale.

 Cine l-a citit, e bine sa il reciteasca,cine nu ,e cazul sa o faca. Veti constata ca toate subiectele sunt de actualitate,de parca ar fi scrise azi,sau saptamana trecuta.  

 Asta inseamna ca nu am evoluat nici noi prea mult in ultima suta de ani.     

Intre rromanii lui caragiale si noi nu e nici o diferenta!   

Inca uitam limba materna dupa cateva saptamani petrecute in strainatate(indiferent ca le petrecem in concediu sau la munca). 

Inca purtam haine,de sapte ori mai scumpe decat ne permite remuneratia.Cheltuim pe ele si banii de mancare, luam numai modele cu etichete mari si la vedere,sa se vada firma!  

Inca parcam de-a curmezisul drumului pe motiv ca stam numai 5 minute,doar ca acum in loc de trasura cupeu, avem gip de 3 tone,care e mai scump decat apartamentul sau mai mare decat garsoniera in care stam.Avem ultimu' telefon cu ecran tactil, luat cu o alta rata pe 5 ani. Ce daca are diagonala unui telivizor portabil din copilarie, ce daca  e greu de utilizat ca telefon,ce daca nu incape in nici un buzunar (asta daca nu cumva esti popa), ce daca nu avem credit decat 20 de centi pe el si dam doar bipuri-trebuie sa fim "glamur"!!...      

De condus.. conducem cu 100 in localitate si 80 in afara,ca e curbe, cand nu ne grabim,mergem cu 20 la ora,cu geamurile deschise si aerul conditionat oprit-ca e scumpe benzina! Si binenteles cu muzica la maxim- sa auda tot orasul ce gusturi avem! Mergem cu luminile de ceata aprinse tot timpul,numai cand e ceata nu.  Injuram politicienii pentru ca noi ne pricepem la politica si stim ce trebuie facut! La fel si la fotbal-injuram sportivii ca nu alearga, (din fotoliu, cu o mana pe burta si una pe paharul cu alcool-terenul ala pare mic si usor de strabatut in alergare).  Mergem la teatru si stam in sala imbracati cu paltonu sau haina de blana pe noi,fara sa o lasam la garderoba,(ca nu ne vede lumea) si mergem la cumparaturi  imbracati ca la nunta- in ambele
situatii,vorbim la telefon sau ne suna telefonu la disperare!... pentru ca inca nu am descoperit profilul silentios sau doar vibratiile in setarile lui.Asteptam sa ne salute cunoscuti, noi îi salutam doar cand avem nevoie de o favoare din partea lor. "Stand in mulţime,ne-mpaunam semeţ. Dar langa cel puternic,ingenunchem slugarnic.... Parasim învinsul şi trecem cu-nvingatorul si-i vindem fara sfiala pe amandoi la fel"-citat din Anti-Dacă a lui Kostas Varnalis ...(n-am putut sa ma abţin). In fine! Lista ar putea continua mult si bine. Ar trebui sa precizez ca nici eu nu sunt mai prejos. E adevarat ca nu claxonez si nu parchez la juma de metru de bordura sau pe locurile celor cu handicap.Nu sunt moftangiu.  

 Sunt huligan.       

 Ce face un huligan?...   

 Un huligan nu iti face semne cu farurile,cu claxonul sau cu degetul. El se da jos din masina si pana sa apuci sa demarezi,iti deschide portiera si iti carabaneste cativa pumni,pentru orice motiv. Dar despre subspecia asta, cu
alta ocazie.                    

O posibila idila de-o vara...sau... nu stiu!

       ...toata actiunea se petrece pe malul lacului din orasul meu, in zona hangarelor de canotaj. Aici e locul unde de cateva luni bune in timp ce-mi gonesc bicicleta intalnesc sapte persoane pe o portiune de cca 1km pe pista de alergat si de biciclisti. La ora 6 dimineata nu alearga multa lume. Sunt doar cei sapte: trei femei si patru barbati. De atata intalnire ii cunosc deja si cred ca si eu le sunt cunoscut. In fine, sa lasam cinci persoane si sa ramanem cu doua, personajele mele.
     Prima pe care am remarcat-o e femeia. Nu alearga. E cam in varsta, frumoasa si merge grabit, intr-un fel de cadenta soldateasca flexandu-si in timpul mersului degetele mainilor. Alearga sau merge in sens invers acelor de ceasornic si astfel o intalnesc din contra-sens. Al doilea personaj e barbat. Nici el nu alearga si se deplaseaza in sensul acelor de ceasornic. In fiecare dimineata ma intalneam cu aceasta femeie ocolindu-ne reciproc. Dupa un minut de pedalat il ajungeam si pe barbat. Nu stiu de ce, am presimtit sau am anticipat ca cei doi se vor cupla. Nu stiu. Poate ca era o dorinta ascunsa de a mea si o proiectam deasupra lor...habar n-am. Cert e ca intr-o dimineata nu am intalnit femeia respectiva in locul unde o intalneam. Imi amintesc ca mi-am zis: ori e bolnava, ori sta de vorba cu el. Aruncand-mi privirea mult inainte i-am zarit deja stand de vorba. Am zambit. M-am simtit bine, de parca era meritul meu, de parca eu le facusem 'lipeala'. Cred ca ma simteam un fel de Cupidon. Nu au vorbit mult si pana sa ajung in dreptul lor s-au salutat si despartit. De abia asteptam urmatoarea dimineata sa trec si sa ii intalnesc...sa fiu spectator fara bilet la un act al vietii. Bineinteles, i-am intalnit multe dimineti stand de vorba. Vorbeau din ce in ce mai mult. Imi pareau niste pusti de 16 ani. Le zambeam. Pedalam spre ei cu un ranjet pe fata stiind ca le par ridicol, asa zambaret de dimineata. Nu-mi puteam sterge sau ascunde zambetul. Acum cand scriu  realizez ca deobicei indrogostitii nu vad nimic in jur si e posibil ca nici ei sa nu ma fi vazut.

      Trecusera zile si asteptam, imi doream, sa ii vad impreuna, plimbandu-se sau alergand. A sosit si dimineata in care i-am intalnit mergand impreuna. Ii priveam de departe cum vorbeau, cum gesticulau si cum se priveau atenti. Ii priveam zambind si visand. Stiti cum au indragostitii privirea si cum viseaza si visand se cred nemuritori... Cred ca ii invidiam. Nu era invidia aia inciudata, rea. Ii invidiam altfel...
Cu nostalgie cred.
 Nu stiu ce relatie au avut, daca s-or fi intalnit si in alte circumstante, daca au petrecut zile sau seri sau nopti impreuna. Dar i-am vazut petrecand dimineti timp de o luna, poate doua. Apoi intr-o dimineata nu am mai intalnit pe nici unul. Nici a doua zi si nici in zilele ce au urmat. Aproape-i uitasem. Si intr-o dimineata recenta am dat nas in nas cu femeia, singura. Pe urma, la cateva zile, a aparut si el. Orbiteaza iar in jurul lacului singuri, solitari, intalnindu-se aproape simultan cu mine intr-un punct. Ii privesc...
 Incerc sa inteleg si sa descopar ce anume nu a mers. Ii vad tristi.

         Intr-o alta dimineata i-am gasit opriti, vorbind. Cum amandoi erau cu spatele la mine, i-am atentionat cu clopotelul bicicletei. Au tresarit amandoi si el a inconjurat-o cu bratele intr-un gest potector. Am simtit un contact prea strans pentru acea situatie. Cred ca el isi dorea o atingere si eu am fost motivul. Cred ca m-am vazut pe mine in el. Si eu cand imi doream o atingere, gaseam sau inventam astfel de motive.Ha,ha!...
     Cred ca am zarit si la ea ceva, fiindca s-a lasat imbratisata si pentru o clipa s-a muiat in bratele lui. Le-am zambit. Complice cred ca le-am zambit. Am sperat ca trecerea mea pe langa ei sa produca scanteia care sa-i reaprinda.
      Ajuns langa moara de vant, cea fara noroc, am oprit si i-am cautat cu privirea sperand sa ii vad tot acolo sau mergand impreuna. I-am descoperit despartiti, solitari. Fiecare in drumul lui.

     Analizandu-i acum, imi pare ca viata asta-i o calatorie cu trenul sau autobuzul. Ai un drum de strabatut si cateodata iti mai petreci vremea timp de o statie sau doua cu un alt drumet ca si tine. Uneori, drumetul iti place si ti-e drag sau simti ca te potrivesti sau te-ai potrivi cu el. Dar soseste statia unde unde nul din doi  trebuie sa coboare. Nu poti sa cobori cu el. El nu poate sa calatoreasca cu tine mai departe. Statia e o rascruce si de la ea fiecare are alt drum.

 Drumul lui.

Mi-e rusine de asa tara

Citeam ieri un ziar local. O tentativa de ziar. Dupa vre-o sapte-opt articole scrise de acelasi  ziarist.... copist mai bine zis, am fost cuprins de indignare.
Bai! Daca te numesti sau te lauzi ca esti ziarist!
Pai scrie ceva! Compune, creeaza! A umplut doua pagini cu comunicate de presa date de politie si alte servicii ale statului. Macar daca nu le semnai! Mie unul cu cele 7 clase ale mele,mi-ar fi rusine sa semnez asa ceva.
In fine! Domnul taie frunza la caini,in speta ziarist,ne informeaza ca lucratorii inspectoratului general ptr imigrari au indentificat o femeie din Filipine cu dreptul de sedere temporara in scop de reintregire a familiei expirat.  WOW!!..
 Va dati seama,ce descoperire?  Fapt pentru care a fost amendata cu suma de 400 lei. Din intamplare cunosc o asemenea familie si stiu ce probleme infrunta. In primul rand tara noastra acorda cetatenie foarte foarte greu. Sunt o gramada de conditii de indeplinit si mai trebuie sa dai si un interviu unei comisii,unde trebuie sa dovedesti abilitati si notiuni de limba romana si gramatica,istorie,geografie,imnul de stat si altele. Un adevarat examen,pe care nici jumatate din cetatenii actuali ai tarii nu l-ar trece, inclusiv eu care as pica de la inceput cu imnul de stat. Ce ma deranjaza nu e ziaristul, nu are nici o vina. Tine un loc ocupat cu cine stie ce pile. Nu ma deranjaza prea tare nici articolul. Dar ma deranjaza situatia
asta de rahat. Toti bugetarii astia care nu au nimic uman in ei. Sunt doar organe ale statului si atat. Militianul in cauza ar fi trebuit sa stie cata birocratie este,ca femeia  trebuie sa mearga de doua-trei ori pe an la Bucuresti si sa piarda doua zile la consulat si ambasada. Ar fi trebuit sa stie ca astfel de cetateni nu au parte de nici un ajutor din partea tarii noastre. Cum primesc ai nostri prin Anglia,Spania,Italia. Am un prieten a carui sotie a nascut in Italia acum 8-9 ani. Nu aveau nimic,nici un fel de acte. El nu avea nici macar acte de identitate, ii ramasesera in Italia la Carabinieri. Si au fost internati amandoi intr-o rezerva cu tv frigider si restul de comfort cum nici acasa nu aveau. Asa era procedura si daca nasterea ar fi fost normala si nu prin cezariana, tatal ar fi asistat la nastere si toata actiunea ar fi fost filmata si oferita parintilor la externare.Absolut gratis. Pare incredibil,nu? La noi la spital nu avem nici macar un  translator...
Sa revenim la organul care ar fi trebuit sa stie ca respectiva contravenienta nu primeste nici un ajutor sau sansa de la tara noastra si ca de 7-8 ani se chinuie sa creasca copii cetateni romani si ca pentru drumurile la consulat si ambasada ii trebuiesc bani si ca banii respectivi sunt rupti din banii pentru familie si ca probabil din lipsa banilor nu si-a indeplint obligatia. Ar fi trebuit sa stie ca trebuie sa doarma la usa unui oficiu din capitala pentru a-si pastra randul si ca ajunsa la ghiseu e privita de alt organ imbracat civil intr-o haina ce nu si-ar permite-o niciodata din salariu  care o priveste de sus cu aroganta amestecata cu scarba si dispret si o intreaba: Nu te-ai saturat,fa?... Nu pleci?.. Mai vrei sa stai?...  Intr-o discutie cu organul respectiv,poate ca ar argumenta ca asta e legea. Ca el si-a facut datoria. Dar oare, asta e datoria lui? Sa vaneze oameni cinstiti? De ce nu isi face datoria si sa prinda atatia hoti si interlopi cu care se saluta cand isi face rondul?... Daca era om, daca... ar fi putut ocoli legea, ar fi putut da un avertisment, ar fi putut inchide ochii sau in ultima cauza ar fi dat minimul amenzii, respectiv 100 de lei. Ma intreb de ce nu a dat maximul care e 500 si a amendat-o doar cu 400 de lei?  Dar de ce nu mai bine, o incatusa si o expulza? In fond, nu cred ca ii facea mult rau, la ce tara de caca avem. Aha! Stiu! Ilegalitatea comisa e doar o contraventie si se pedepseste cu amenda.
 Imi cer scuze tuturor strainilor care traiesc in tara asta cu sedere temporara in scopul intregirii familiei. Imi cer scuze in numele tarii si al parlamentului si al tuturor celor care nu vor sa lase sa vina si alti oameni in tara de frica ca nu le mai ramane
lor de furat. 

Despre bicicleta

Hai sa iti povestesc cum m-am indragostit de bicicleta. Nu am furat bicicleta de la fratele mai mare cum ai facut tu, pentru ca eu eram cel mai mare si pe deasupra eram si un frate bun care impartea toate jucariile. Poate de-asta nu mai furi acum,pentru ca ai furat in copilarie, si poate ca tot din cauza asta fur eu acum din magazine pentru ca nu am furat in copilarie. O fi si asta un sindrom- altul decat  cleptomanie.

 Nu imi amintesc sa fi cerut parintilor bicicleta sau alte jucarii dar imi amintesc ziua cand am primit prima bicicleta adevarata. Era un pegas robusta cu cadru de baieti vopsita portocaliu. Pe atunci bicicletele se cumparau cu greu si cu relatii, nu prea puteai sa alegi, luai ce gaseai sau ce iti dadea vanzatorul, asa ca erau baieti care aveau biciclete cu cadru de dama si fete cu biciclete de baieti. Imi amintesc ca am lepadat trotineta in strada si am fugit spre tata, imi priveam bicicleta si nu indrazneam s-o ating. Priveam emblema cu
Pegas- calul acela inaripat si ma gandeam ca daca ma urc pe ea o sa zboare cu mine.
Mi se parea foarte mare si-mi era frica sa o incalec. Imi amintesc cum ma tinea tata si ma sprijinea alergand langa mine pana am invatat sa merg pe ea.pe atunci nu erau masini multe si toate bucatelele de pamant din jurul blocurilor erau transformate in gradini de zarzavat de pensionari.Unele gradini erau ingradite rudimentar si intr-un astfel de gard am cazut eu cu bicicleta. Tata foarte nervos de suferinta mea, a stricat gardul acela, si pentru ca cel cu gradina improvizata era nemultumit si tipa,tata i-a dat si  cateva lovituri. Era mare bataus tata! Inca se mai incaiera si acum. Nu era violent cu noi sau cu mama. Nu ne-a lovit niciodata,dar cu strainii era foarte rau si agresiv. Peste un an cand fratele meu mai mic a mai crescut, am mai primit o bicicleta. Pegas Modern,avea sa lunga si ghidon inalt,rosie,lucioasa parea OZN. De aici a inceput totul. Eram singurii copii din bloc care aveam biciclete. Toti copiii din bloc au invatat sa mearga pe bicicletele noastre. Toata gasca isi astampara visele si foamea de bicicleta  cu bicicletele noastre. Tata le repara tot timpul, le duceam la el la servici si mesteream impreuna. Ii furam castile de la motocicleta, le puneam in cap si ne dadeam cu bicicletele pe scari,pe placile si prefabricatele de beton de la blocurile in constructie. Castile mari ni se roteau pe cap si ne impiedicau vizibilitatea,mai mult ne incurcau,dar merita. Biciclete mai aveau cativa,dar casti nu avea nimeni. Atunci nu era mare program la tv, nu aveai ce vedea, si noi nu auzisem de BMX sau de Trial sau de Free Style,poate ca nici nu erau inventate in ''80,dar noi le descoperisem sau inventasem singuri cu toate cazaturile incluse.Pe urma in timp ce cresteam,tata ne-adus noi indeletniciri. Jocul de sah, cartile de citit,ne lua cu el cand alerga pe faleza... Anii au trecut,am trecut la biciclete mari,pe urma la motociclete si la masini.

Uitasem bicicleta. Sau poate ca nu o uitasem dar o vedeam ca pe un capitol incheiat, o perioada,o treapta din viata. Nu mai visam bicicleta sau plimbari cu bicicleta. Nu prindea destula viteza, si traind in secolul vitezei nu avem timp de bicicleta. Eram grabit, grabit sa mor. Conduceam tot ce avea propulsie si conduceam la maximul capacitati mele si ale motorului. Pana intr-o zi... 
Stii proverbul cu ulciorul!
Dupa cateva luni de privit doar tavanul am inceput sa ma plimb cu carutul de invalizi. Pe urma la sedintele de recuperare am primit o bicicleta medicala. Nu pot sa descriu cat de greu e sa pedalezi pe asa bicicleta cand nu mai stii cum sa iti misti piciorul sau degetele si cand genunchiul si glezna sunt blocate si au mobilitate aproape zero. Nu mai tin minte, amintirile urate sunt stocate ascuns de catre creier,printr-un mecanism sau proces de autoaparare,am uitat cum se numeste,dar cred ca in prima zi nu am reusit nici macar o singura pedalare. Dupa ore intregi de 'plimbat' cu bicicleta medicala si cu carjele, Am aflat de la doctor ca pentru un picior normal imi vor trebui cam  trei mii de km pe an facuti cu bicicleta. Si uite asa, de voie de nevoie am redescoperit si m-am reindragostit de bicicleta. Nu sunt senzatiile de pe motocicleta. Recunosc. Nimic nu se compara cu mersul pe motocicleta,cand din cauza adrenalinei iti tremura picioarele in scari,cand te tragi de ghidon mai ceva ca atunci cand faci tractiuni la bara pe perioadele de accelerare si cand te impingi in ghidon ca la flotari pe perioadele de franare. Cand incerci sa treci printr-un viraj putin mai tare si sa deschizi acceleratia putin mai devreme decat la ultima trecere pe acolo. E frumos. Dar din cauza vitezei si galagiei nu poti vedea nimic. Cum e vorba aia: Nu vezi padurea de copaci.
Pe bicicleta poti vedea padurea,natura,peisajul... Poti sa auzi si pasarile! Asta daca nu te claxoneaza camionagiii!... Si nu te azvarla in sant, suflul creat de camion, in clipa cand tocmai te-a depasit milimetric in deplasarea lui cu dublul vitezei legale.
Cel mai mult imi place la bicicleta, ca pot sa ma intrec cu mine insumi. Zilnic incerc sa fac cat mai putin timp de la servici pana acasa. Cand ai cronometrat de doua trei sute de ori un  traseu, e greu sa mai imbunatatesti timpul. Dar incerc zilnic. Sunt multi factori de care depinde un timp bun. Daca nu bate vantul,daca nu te incurca cineva in trafic, daca reusesti sa urci un anumit deal fara sa treci pe un pinion mai mic,daca nu te fugaresc cainii de la marginea satului(care te asteapta zilnic), sau daca sunt multi si te fugaresc bine- mai obtii cateva zecimi pe segmentul acela, daca reusesti sa pedalezi tot drumul cu genunchii inchisi,lipiti de cadru si cu mainile apropiate pe ghidon, pentru un coeficient aerodinamic mai mare- mai obtii cateva zecimi. Daca nu trebuie sa opresti sa salvezi o testoasa care vrea sa traverseze soseaua. Sau daca nu trebuie sa opresti si sa admiri ceva prin natura. Sau daca nu trebuie sa opresti si sa bati vre-un...participant la trafic.
Cum spuneam, sunt multi factori responsabili pentru obtinerea unui timp bun. O zi poti sa fii in forma fizica, in alta zi,nu.
Dar cel mai mult conteaza si imi place apropierea de natura si de oameni. Intalnesti pietoni in afara orasului care te saluta sau care iti raspund la salut. Apoi, mai sunt turistii cu biciclete sau motociclete care te saluta si iti fac cu mana. Si mai este mirosul pamantului sau al apei,cu aromele specifice fiecarui anotimp...
Toate astea nu se pot vedea din masina.
Si nici nu se pot cumpara.
Le poti avea doar cu o bicicleta si ceva febra musculara.

Despre telepatie

Cu totii am trait  situatii mai mult sau mai putin ciudate. De exemplu, sa te gandesti la cineva si in clipa urmatoare acel cineva sa te contacteze la telefon sau messenger sau, sa visezi pe cineva pe care nu l-ai vazut de luni sau ani si  a doua zi sa il intalnesti pe strada. Unii, printre care si eu, numesc aceste situatii experiente telepatice. Altii, le numesc simple coincidente (zambesti?). Am sa povestesc o astfel de experienta sau coincidenta. 
   Intr-o zi, ma intalnesc cu fosta educatoare a copilului meu. Ne-am oprit, ne-am salutat, ne-am sarutat si imbratisat. Natural, nimic fals. Recunosc ca doamna ma place si ca o plac. E o femeie frumoasa , inalta, cu picioare lungi. O femeie silfida, in ciuda varstei de peste 60 de ani. Cred ca o plac pentru ca stiu (nu stiu de unde) sau simt ca asa va arata si sotia mea la acea varsta. In fine, am vorbit unele, altele... Ne-am invitat si ne-am promis unul altuia sa ne vizitam prin weekend (intr-un weekend). La un moment dat, doamna imi spune, putin ganditoare:
 - Cred ca in sambata asta priveam, seara, niste fotografii si am gasit unele cu voi si cu mine.Ma uitam ce frumosi si tineri erati. Am vorbit despre voi si cu sotul.
     Am ramas pe ganduri. Am inceput sa numar zilele si sa le derulez. Am repetat operatia... la fel, acelas rezultat. Parea incredibil. Desi era riscul sa fiu numit mincinos sau lingusitor ii spun:
 - Doamna, stiu ca pare incredibil dar cred ca in acea seara de sambata, nu sunt foarte sigur, priveam si noi fotografii cu dumneavoastra imbracata in Alba ca Zapada si cu noi la serbare.
Doamna m-a privit surprinsa sau uimita si a exclamat:
 - Si totusi exista telepatie!
Seara, ajuns acasa, ii povestesc sotiei scena. O intreb in ce zi am privit prin albumele foto. Calculeaza si ea. Era sambata in timpul stirilor sportive. Exact aceeasi perioada cu a educatoarei. Sotia exclama:
 - Si totusi exista telepatie!...
Nu mai stiu ce sa cred. Totusi, si exclamatia sotiei, identica cu a educatoarei,...pare coincidenta.

Sindromul Gara

   Am mai scris cu ceva timp in urma despre gara.
Despre gara si oamenii din ea.
Am sters sau am pierdut acea notita, nici nu are importanta ce s-a intamplat cu ea.
Ideea ramane si ma chinuie. Poate ca e un sindrom necunoscut, sau necunoscut mie, sau cunoscut sub alt nume. Eu o sa ii spun sindromul gara.
 Cu totii am vazut in realitate sau in filme, oameni care plang, oameni tristi sau bucurosi in gara. Cred ca gara e singurul loc care aduna atatea emotii diferite. Aici vezi oameni care plang, care rad. Vezi oameni tristi si oameni veseli venind sau plecand in diferite directii. Unii plang de fericire, altii de tristete. Unii plang pentru ca pleaca si nu vor sa plece, altii plang pentru ca nu pot sa plece si doar raman. Altii, din aceleasi motive, rad.    Se mai intampla ceva cand esti in gara. Ai sentimentul aceala ciudat, de emotie, asteptarea noului, a necunoscutului sau asteptarea si nerabdarea sa ajungi mai repede incotro ai plecat. Poate fi si emotia,  nerabdarea de a pleca cat mai repede, de a calatori repede, pentru a lipsi cat mai putin si de a te intoarce cat mai degraba.
 Momemte identice cu serile cand privesti un film  si ai nevoie de un pahar de apa sau sa mergi la toaleta dar  actiunea filmului nu te lasa sa plec. Stii ca plecand vei pierde o scena importanta si atunci stai si ramai sa urmaresti filmul,dar, o parte din mintea ta iti fuge la toaleta sau la robinetul cu apa. Urmaresti actiunea filmului cu gandul dincolo, bati nerabdator din picior, astepti sperand sa te salveze pauza de publicitate care nu mai vine. Pana la urma nevoia invinge. Te ridici, urmaresti televizorul pana in unghiul din care nu mai vezi nimic
si apoi te napustesti in goana, in incercarea de te intoarce cat mai repede, pentru a lipsi cat mai putin. Asa ma simt eu cateodata.
 Asa ma simt acum.
 Astept ceva. 
Imi lipseste motivul sa plec, sa fug undeva. Vreau  sa plec sau sa fug, doar sa am de unde sa ma intorc repede. 
E ciudat cum iti revin in minte anumite scene sau episoade din diferte perioade ale vietii. E ciudat ca atatia ani nu ai stiut de ele si intr-o zi te cuprind. Si mai e ciudat cum s-au pastrat in mintea ta atat de bine. Stai linistit in preocuparea sau rutina ta zilnica fara ca nimic sa prevesteasca ceva si brusc te invadeaza o amintire...
iti amintesti de bunici, sau de prima bicicleta sau de primul sarut, sau de de un prieten ce ti-a murit in brate, sau de cineva  iubit si pierdut,
Iti amintesti ceva trecut, disparut, ceva plecat sau pierdut si odata cu asta si ceva plecat sau pierdut din tine.  Si totul e atat de clar si de viu. Nu s-au pierdut detalii, nu s-a asezat uitarea peste aceste amintiri. Vezi totul perfect. Revezi totul. Sunt amintiri pe care psihologii, doctorii aia nebuni, le numesc 'eidetice'.
 Imi place si nu-mi place sa evadez involuntar in amintirile astea eidetice. Sa cobor in lumea amintirilor, a dorintelor si a nostalgiei si sa simt golul acela interior. Cand ma opresc intre trecutul trecut si asteptarea 
viitorului, traind cateva clipe in orice alta dimensiune a timpului decat prezentul....
  Aici apare  sentimentul acela "ca in gara", cand realizezi ca mai vrei ceva-ul acela pierdut sau pe care nu l-ai avut. Si ca poate, daca ai pleca, l-ai gasi la capatul calatoriei sau la intoarcere.
Delirez?!...
Daca cineva ar citi, ar spune:      -Bati campii!...  Ar trebui sa te plangi de bani - toti se plang de bani, nimeni de minte!