colţul de poezie: Hai

Hai sa ne suim în automobil
si sa plecam cât mai departe,
cât mai departe chiar si de departe.
Câte o raza piezisa de soare
va ricosa din când în când în parbriz
corectând drumul masinii
în timp ce noi ne vom privi unul pe altul
la nesfârsit.

Sau, mai bine, fii prozaica si dezamageste-ma
ca sa ma vindec de elanul nefiresc.
Mi-e teama de ceea ce se petrece în sufletul meu,
seamana cu pierderea cunostintei
când te lovesti cu tâmpla
de marmura.
Si totusi, totusi, nu ma dezamagi!
mai bine, hai sa-ti rasfiri parul pe perna,
sa închizi ochii
si sa tii gura întredeschisa
ca sa ma droghez
cu respiratia ta.

Hai sa murim împreuna.
O sârma de cupru subtire
sa o-nfasuram întâi pe inelarul meu
apoi pe inelarul tau
iar capatul liber sa-l legam la o priza.
... Întâi pe inelarul meu
si abia apoi pe al tau
pentru ca electricitatea sa ajunga la tine
îmblânzita.

                                                                   fragment de poezie, de Alex Stefanescu

"Coltul de poezie" Diamante în fântâna timpului de Maitreyi Devi

Stau singură şi citesc.
De dragoste,poezii.
Şi nu-mi mai amintesc cum suna ea,
dragostea,în viaţa de zi cu zi.

Luna de argint cu topitele-i unde
nu mai pătrunde în grădina de iarnă,
Fiorul nu se mai întoarnă;
în trup şi-n suflet nu mai ţin minte
cum şerpuia; şi cum era
să iubeşti pe cineva.

Dar nici magnetul nevăzut
eu nu-l mai simt şi nu mai ştiu cum covasea
ambrozia din ocean de tinereţe şi zei
alintul extragănd din putinei.

Şi nu mai ştiu nici gustul de paradis
unde nectarul luminează prin pahar
şi ca un far sclipeste în ocean
pentru bărbaţii ce dispar în noapte
pe cer bătrân când stelele răsar.

Sunt încurcată în navodul
cu noduri negre,plasa cea murdară
plasă încălcîndu-se în jurul meu hapsan,
o plasă primind tot ce-şi doreşte
şi sfârşiind cu strânsa-i sfoara
dorinţele ce mi le strâng la sân.
......
Fragment de poezie dedicată lui Mircea Eliade de către Maitreyi pe când avea 33 de ani în decembrie 1947 

"Coltul de poezie" - Dorinte

Stii ce vreau, nu vreau nimic.
Cred ca oamenii sunt nemuritori,  

Cum nemuritoare le sunt asteptarile,
Si totusi, acesti nemuritori oameni mor
Atunci cand se plictisesc sau cand vor
Sau cand viata incepe sa-i plictiseasca
Cu nemuritoarele ei asteptari,
Si cand ei incep s-o urasca.

Stii ce vreau?...nimic material
Vreau sa rad, sa am pe fata un ranjet si sa fiu fericit   

 Ca un tip bucuros ce tocmai a castigat un milion la un loz ... 

 Sa zambesc,
Dar fara sa fi castigat milionul.
Tie, ce sa-ti cer?...

O posibila idila de-o vara...sau... nu stiu!

       ...toata actiunea se petrece pe malul lacului din orasul meu, in zona hangarelor de canotaj. Aici e locul unde de cateva luni bune in timp ce-mi gonesc bicicleta intalnesc sapte persoane pe o portiune de cca 1km pe pista de alergat si de biciclisti. La ora 6 dimineata nu alearga multa lume. Sunt doar cei sapte: trei femei si patru barbati. De atata intalnire ii cunosc deja si cred ca si eu le sunt cunoscut. In fine, sa lasam cinci persoane si sa ramanem cu doua, personajele mele.
     Prima pe care am remarcat-o e femeia. Nu alearga. E cam in varsta, frumoasa si merge grabit, intr-un fel de cadenta soldateasca flexandu-si in timpul mersului degetele mainilor. Alearga sau merge in sens invers acelor de ceasornic si astfel o intalnesc din contra-sens. Al doilea personaj e barbat. Nici el nu alearga si se deplaseaza in sensul acelor de ceasornic. In fiecare dimineata ma intalneam cu aceasta femeie ocolindu-ne reciproc. Dupa un minut de pedalat il ajungeam si pe barbat. Nu stiu de ce, am presimtit sau am anticipat ca cei doi se vor cupla. Nu stiu. Poate ca era o dorinta ascunsa de a mea si o proiectam deasupra lor...habar n-am. Cert e ca intr-o dimineata nu am intalnit femeia respectiva in locul unde o intalneam. Imi amintesc ca mi-am zis: ori e bolnava, ori sta de vorba cu el. Aruncand-mi privirea mult inainte i-am zarit deja stand de vorba. Am zambit. M-am simtit bine, de parca era meritul meu, de parca eu le facusem 'lipeala'. Cred ca ma simteam un fel de Cupidon. Nu au vorbit mult si pana sa ajung in dreptul lor s-au salutat si despartit. De abia asteptam urmatoarea dimineata sa trec si sa ii intalnesc...sa fiu spectator fara bilet la un act al vietii. Bineinteles, i-am intalnit multe dimineti stand de vorba. Vorbeau din ce in ce mai mult. Imi pareau niste pusti de 16 ani. Le zambeam. Pedalam spre ei cu un ranjet pe fata stiind ca le par ridicol, asa zambaret de dimineata. Nu-mi puteam sterge sau ascunde zambetul. Acum cand scriu  realizez ca deobicei indrogostitii nu vad nimic in jur si e posibil ca nici ei sa nu ma fi vazut.

      Trecusera zile si asteptam, imi doream, sa ii vad impreuna, plimbandu-se sau alergand. A sosit si dimineata in care i-am intalnit mergand impreuna. Ii priveam de departe cum vorbeau, cum gesticulau si cum se priveau atenti. Ii priveam zambind si visand. Stiti cum au indragostitii privirea si cum viseaza si visand se cred nemuritori... Cred ca ii invidiam. Nu era invidia aia inciudata, rea. Ii invidiam altfel...
Cu nostalgie cred.
 Nu stiu ce relatie au avut, daca s-or fi intalnit si in alte circumstante, daca au petrecut zile sau seri sau nopti impreuna. Dar i-am vazut petrecand dimineti timp de o luna, poate doua. Apoi intr-o dimineata nu am mai intalnit pe nici unul. Nici a doua zi si nici in zilele ce au urmat. Aproape-i uitasem. Si intr-o dimineata recenta am dat nas in nas cu femeia, singura. Pe urma, la cateva zile, a aparut si el. Orbiteaza iar in jurul lacului singuri, solitari, intalnindu-se aproape simultan cu mine intr-un punct. Ii privesc...
 Incerc sa inteleg si sa descopar ce anume nu a mers. Ii vad tristi.

         Intr-o alta dimineata i-am gasit opriti, vorbind. Cum amandoi erau cu spatele la mine, i-am atentionat cu clopotelul bicicletei. Au tresarit amandoi si el a inconjurat-o cu bratele intr-un gest potector. Am simtit un contact prea strans pentru acea situatie. Cred ca el isi dorea o atingere si eu am fost motivul. Cred ca m-am vazut pe mine in el. Si eu cand imi doream o atingere, gaseam sau inventam astfel de motive.Ha,ha!...
     Cred ca am zarit si la ea ceva, fiindca s-a lasat imbratisata si pentru o clipa s-a muiat in bratele lui. Le-am zambit. Complice cred ca le-am zambit. Am sperat ca trecerea mea pe langa ei sa produca scanteia care sa-i reaprinda.
      Ajuns langa moara de vant, cea fara noroc, am oprit si i-am cautat cu privirea sperand sa ii vad tot acolo sau mergand impreuna. I-am descoperit despartiti, solitari. Fiecare in drumul lui.

     Analizandu-i acum, imi pare ca viata asta-i o calatorie cu trenul sau autobuzul. Ai un drum de strabatut si cateodata iti mai petreci vremea timp de o statie sau doua cu un alt drumet ca si tine. Uneori, drumetul iti place si ti-e drag sau simti ca te potrivesti sau te-ai potrivi cu el. Dar soseste statia unde unde nul din doi  trebuie sa coboare. Nu poti sa cobori cu el. El nu poate sa calatoreasca cu tine mai departe. Statia e o rascruce si de la ea fiecare are alt drum.

 Drumul lui.