Cearta fusese scurta si torentiala, ca o ploaie de vara si se terminase asa:
-N-ai sa pleci!...
-Ba da.
-N-ai sa pleci, pana nu-mi ceri iertare.
-Tot ce ti-am spus, meriti...
-Dan!
-Da meriti... Ar fi trebuit sa te bat...
-Sa ce?...
-Altul in locul meu, nu ar fi tinut socoteala de nimic.
-Sa ma bati tu pe mine?.... Ai fi in stare sa ma atingi tu pe mine?
-Da... Si daca mai spui un cuvant....
-Iesi afara... Pleaca!... In casa mea n-ai ce cauta... Bruta!... Batausule!... Criminalule! Asasin!
Dan a iesit, fara sa tranteasca usa si fara sa zica vreun cuvant...
Marcela a ramas ca o stana de piatra, in mijlocul salonasului, ascultandu-i pasii.
Abia cand a auzit zgomotul automobilului, jos la poarta, s-a apropiat de fereastra sa se uite.
Dan se asezase la volan, linistit, cu tigara in gura. Masina pornea.
Marcela cunostea firea lui Dan. Isi da bine seama ca, in urma celor petrecute, nu se va mai intoarce, nici in salonas, nici in bratele ei.
Asadar, dragostea lor se sfarsea!...
Si se sfarsea absurd, inceta din viata, subit, ca un bolnav de inima, pe strada.
Cuvintele spuse in toiul discutiei, gandurile tainice smulse din umbra lor si scoase la suprafata, in inversunarea celor doua mandrii care isi revendicau suprematia, insultandu-se, ii descoperisera altfel decat se crezusera, altii de cum se cunosteau si daca nu l-ar fi iubit, totul ar fi putut sa se opreasca, in definitiv, aci, adica la o ruptura ca oricare alta...
Daca....
Dan, intre timp, facea viteza la sosea.
La ruptura cu Marcela se gandea cu placere.
Pentru a doua oara - de la trimiterea la vatra, dupa serviciul militar - incerca voluptatea libertatii.
Nu ca n-o iubise pe Marcela. Dar o amanta care incepe sa se sarute cu prieteni, de desconsidera, te jigneste mai mult decat una care te insala cu ei....
Si asta fiindca, in constiinta unei femei sarutul reprezinta 'partea poetica a amorului'.
Ori, Dan nu se putea multumi cu ceea ce mai ramane din dragoste, dupa ce i-ai instrainat poezia...partea poetica....
In consecinta, revolta lui, care provocase cearta, ii aparea legitima...
Marcela meritase toate insultele lui. Ruptura deci venea ca o usurare, ca o sentinta castigata intr-un proces pledat cu ardoare.
La unsprezece seara cand se intoarse acasa, Dan gasi o scrisoare.
O desfacu, fara graba - recunoscand scrisul Marcelei si citi:
˝Dan,
Daca pana la dousprezece , asta-seara, nu vii la mine sa-mi ceri iertare pentru scena de azi, ma otravesc....
Orice intarziere e fatala. Hotararea mea e ferma.
Marcela˝.
Obisnuit cu astfel de amenintari grafice, Dan nu se grabi. Stia sigur ca Marcela nu se va otravi niciodata... Ca totul e o inscenare pentru a-l readuce...
De aceea lasa, intr-adins, sa treaca un sfert de ceas peste douasprezece, avand grija - inainte de a pleca - sa rupa din gradina un superb iris albastru...
Se gandea sa-i spuie Marcelei - pe care avea s-o gaseasca cu siguranta, citind, - ca stiindu-se in intarziere adusese o floare ca s-o depuie omagial pe cadavrul ei...
Si dupa aceasta tachinare macabra, Dan se simtea foarte dispus sa se impace, mai ales ca mancase bine si bause doua sticle de vin negru, ca sa-si umple singuratatea.
Casa Marcelei era in umbra. O tacere impresionanta, de cavou. O atmosfera tragica, de roman foileton.
Dan simti o strangere de inima.
Daca Marcela?... Dar gandul i se opri aici, las.
Suna de cateva ori.
Irisul - gluma vegetala din mana lui - tremura....
Nici un raspuns.
Pasii lui Dan incepura sa sovaie....
Se indrepta spre scara de serviciu. Usa era deschisa. Urca treptele in goana... Trecu prin corioare intunecoase ca cele din pensioanele de fete cand vin elevii de la cavalerie in excursii de studii.
In dreptul usii de la dormitorul Marcelei se opri.
Emotia, teama, credinta aproape sigura, ca Marcela se omorase, ii dadura un tremur ciudat de betiv caruia i se face frig.
Bataia rasuna sinistru, in tacerea coridorului.
Apasa clanta.
Usa era incuiata pe dinauntru.... Un efort, o apasare brutala de umeri si sari din tatani, deschisa larg, intr-o parte....
Dan aproape innebunit, suci comutatorul.
Lumina tasni violent in becuri...
Intinsa pe divan, palida, cadaverica, Marcela avea aerul unei papusi de ceara pentru vitrinele magazinelor mari...
Toata groaza clipei se bulbuca in ochii lui Dan...
Irisul, inclestat in mana, se fana oparit de sudoare. Coplesit de remuscari, zapacit in fata neasteptatului adevar, Dan ingenunche umilit langa moarta.
Mainile lui tremuratoare depusera cucernic irisul pe pieptul sinucisei...
In aceeasi clipa, o palma formidabila se lipi de obrazul lui si Marcela, rosie de furie - renuntand sa simuleze mai departe moartea - ii arunca in fata revolta ei imensa, concentrata intr-o fraza simpla ca o piatra:
-Un singur iris, mizerabile, pentru o moarta ca mine?
de Tudor Muşatescu
-N-ai sa pleci!...
-Ba da.
-N-ai sa pleci, pana nu-mi ceri iertare.
-Tot ce ti-am spus, meriti...
-Dan!
-Da meriti... Ar fi trebuit sa te bat...
-Sa ce?...
-Altul in locul meu, nu ar fi tinut socoteala de nimic.
-Sa ma bati tu pe mine?.... Ai fi in stare sa ma atingi tu pe mine?
-Da... Si daca mai spui un cuvant....
-Iesi afara... Pleaca!... In casa mea n-ai ce cauta... Bruta!... Batausule!... Criminalule! Asasin!
Dan a iesit, fara sa tranteasca usa si fara sa zica vreun cuvant...
Marcela a ramas ca o stana de piatra, in mijlocul salonasului, ascultandu-i pasii.
Abia cand a auzit zgomotul automobilului, jos la poarta, s-a apropiat de fereastra sa se uite.
Dan se asezase la volan, linistit, cu tigara in gura. Masina pornea.
Marcela cunostea firea lui Dan. Isi da bine seama ca, in urma celor petrecute, nu se va mai intoarce, nici in salonas, nici in bratele ei.
Asadar, dragostea lor se sfarsea!...
Si se sfarsea absurd, inceta din viata, subit, ca un bolnav de inima, pe strada.
Cuvintele spuse in toiul discutiei, gandurile tainice smulse din umbra lor si scoase la suprafata, in inversunarea celor doua mandrii care isi revendicau suprematia, insultandu-se, ii descoperisera altfel decat se crezusera, altii de cum se cunosteau si daca nu l-ar fi iubit, totul ar fi putut sa se opreasca, in definitiv, aci, adica la o ruptura ca oricare alta...
Daca....
Dan, intre timp, facea viteza la sosea.
La ruptura cu Marcela se gandea cu placere.
Pentru a doua oara - de la trimiterea la vatra, dupa serviciul militar - incerca voluptatea libertatii.
Nu ca n-o iubise pe Marcela. Dar o amanta care incepe sa se sarute cu prieteni, de desconsidera, te jigneste mai mult decat una care te insala cu ei....
Si asta fiindca, in constiinta unei femei sarutul reprezinta 'partea poetica a amorului'.
Ori, Dan nu se putea multumi cu ceea ce mai ramane din dragoste, dupa ce i-ai instrainat poezia...partea poetica....
In consecinta, revolta lui, care provocase cearta, ii aparea legitima...
Marcela meritase toate insultele lui. Ruptura deci venea ca o usurare, ca o sentinta castigata intr-un proces pledat cu ardoare.
La unsprezece seara cand se intoarse acasa, Dan gasi o scrisoare.
O desfacu, fara graba - recunoscand scrisul Marcelei si citi:
˝Dan,
Daca pana la dousprezece , asta-seara, nu vii la mine sa-mi ceri iertare pentru scena de azi, ma otravesc....
Orice intarziere e fatala. Hotararea mea e ferma.
Marcela˝.
Obisnuit cu astfel de amenintari grafice, Dan nu se grabi. Stia sigur ca Marcela nu se va otravi niciodata... Ca totul e o inscenare pentru a-l readuce...
De aceea lasa, intr-adins, sa treaca un sfert de ceas peste douasprezece, avand grija - inainte de a pleca - sa rupa din gradina un superb iris albastru...
Se gandea sa-i spuie Marcelei - pe care avea s-o gaseasca cu siguranta, citind, - ca stiindu-se in intarziere adusese o floare ca s-o depuie omagial pe cadavrul ei...
Si dupa aceasta tachinare macabra, Dan se simtea foarte dispus sa se impace, mai ales ca mancase bine si bause doua sticle de vin negru, ca sa-si umple singuratatea.
Casa Marcelei era in umbra. O tacere impresionanta, de cavou. O atmosfera tragica, de roman foileton.
Dan simti o strangere de inima.
Daca Marcela?... Dar gandul i se opri aici, las.
Suna de cateva ori.
Irisul - gluma vegetala din mana lui - tremura....
Nici un raspuns.
Pasii lui Dan incepura sa sovaie....
Se indrepta spre scara de serviciu. Usa era deschisa. Urca treptele in goana... Trecu prin corioare intunecoase ca cele din pensioanele de fete cand vin elevii de la cavalerie in excursii de studii.
In dreptul usii de la dormitorul Marcelei se opri.
Emotia, teama, credinta aproape sigura, ca Marcela se omorase, ii dadura un tremur ciudat de betiv caruia i se face frig.
Bataia rasuna sinistru, in tacerea coridorului.
Apasa clanta.
Usa era incuiata pe dinauntru.... Un efort, o apasare brutala de umeri si sari din tatani, deschisa larg, intr-o parte....
Dan aproape innebunit, suci comutatorul.
Lumina tasni violent in becuri...
Intinsa pe divan, palida, cadaverica, Marcela avea aerul unei papusi de ceara pentru vitrinele magazinelor mari...
Toata groaza clipei se bulbuca in ochii lui Dan...
Irisul, inclestat in mana, se fana oparit de sudoare. Coplesit de remuscari, zapacit in fata neasteptatului adevar, Dan ingenunche umilit langa moarta.
Mainile lui tremuratoare depusera cucernic irisul pe pieptul sinucisei...
In aceeasi clipa, o palma formidabila se lipi de obrazul lui si Marcela, rosie de furie - renuntand sa simuleze mai departe moartea - ii arunca in fata revolta ei imensa, concentrata intr-o fraza simpla ca o piatra:
-Un singur iris, mizerabile, pentru o moarta ca mine?
de Tudor Muşatescu
