O posibila idila de-o vara...sau... nu stiu!

       ...toata actiunea se petrece pe malul lacului din orasul meu, in zona hangarelor de canotaj. Aici e locul unde de cateva luni bune in timp ce-mi gonesc bicicleta intalnesc sapte persoane pe o portiune de cca 1km pe pista de alergat si de biciclisti. La ora 6 dimineata nu alearga multa lume. Sunt doar cei sapte: trei femei si patru barbati. De atata intalnire ii cunosc deja si cred ca si eu le sunt cunoscut. In fine, sa lasam cinci persoane si sa ramanem cu doua, personajele mele.
     Prima pe care am remarcat-o e femeia. Nu alearga. E cam in varsta, frumoasa si merge grabit, intr-un fel de cadenta soldateasca flexandu-si in timpul mersului degetele mainilor. Alearga sau merge in sens invers acelor de ceasornic si astfel o intalnesc din contra-sens. Al doilea personaj e barbat. Nici el nu alearga si se deplaseaza in sensul acelor de ceasornic. In fiecare dimineata ma intalneam cu aceasta femeie ocolindu-ne reciproc. Dupa un minut de pedalat il ajungeam si pe barbat. Nu stiu de ce, am presimtit sau am anticipat ca cei doi se vor cupla. Nu stiu. Poate ca era o dorinta ascunsa de a mea si o proiectam deasupra lor...habar n-am. Cert e ca intr-o dimineata nu am intalnit femeia respectiva in locul unde o intalneam. Imi amintesc ca mi-am zis: ori e bolnava, ori sta de vorba cu el. Aruncand-mi privirea mult inainte i-am zarit deja stand de vorba. Am zambit. M-am simtit bine, de parca era meritul meu, de parca eu le facusem 'lipeala'. Cred ca ma simteam un fel de Cupidon. Nu au vorbit mult si pana sa ajung in dreptul lor s-au salutat si despartit. De abia asteptam urmatoarea dimineata sa trec si sa ii intalnesc...sa fiu spectator fara bilet la un act al vietii. Bineinteles, i-am intalnit multe dimineti stand de vorba. Vorbeau din ce in ce mai mult. Imi pareau niste pusti de 16 ani. Le zambeam. Pedalam spre ei cu un ranjet pe fata stiind ca le par ridicol, asa zambaret de dimineata. Nu-mi puteam sterge sau ascunde zambetul. Acum cand scriu  realizez ca deobicei indrogostitii nu vad nimic in jur si e posibil ca nici ei sa nu ma fi vazut.

      Trecusera zile si asteptam, imi doream, sa ii vad impreuna, plimbandu-se sau alergand. A sosit si dimineata in care i-am intalnit mergand impreuna. Ii priveam de departe cum vorbeau, cum gesticulau si cum se priveau atenti. Ii priveam zambind si visand. Stiti cum au indragostitii privirea si cum viseaza si visand se cred nemuritori... Cred ca ii invidiam. Nu era invidia aia inciudata, rea. Ii invidiam altfel...
Cu nostalgie cred.
 Nu stiu ce relatie au avut, daca s-or fi intalnit si in alte circumstante, daca au petrecut zile sau seri sau nopti impreuna. Dar i-am vazut petrecand dimineti timp de o luna, poate doua. Apoi intr-o dimineata nu am mai intalnit pe nici unul. Nici a doua zi si nici in zilele ce au urmat. Aproape-i uitasem. Si intr-o dimineata recenta am dat nas in nas cu femeia, singura. Pe urma, la cateva zile, a aparut si el. Orbiteaza iar in jurul lacului singuri, solitari, intalnindu-se aproape simultan cu mine intr-un punct. Ii privesc...
 Incerc sa inteleg si sa descopar ce anume nu a mers. Ii vad tristi.

         Intr-o alta dimineata i-am gasit opriti, vorbind. Cum amandoi erau cu spatele la mine, i-am atentionat cu clopotelul bicicletei. Au tresarit amandoi si el a inconjurat-o cu bratele intr-un gest potector. Am simtit un contact prea strans pentru acea situatie. Cred ca el isi dorea o atingere si eu am fost motivul. Cred ca m-am vazut pe mine in el. Si eu cand imi doream o atingere, gaseam sau inventam astfel de motive.Ha,ha!...
     Cred ca am zarit si la ea ceva, fiindca s-a lasat imbratisata si pentru o clipa s-a muiat in bratele lui. Le-am zambit. Complice cred ca le-am zambit. Am sperat ca trecerea mea pe langa ei sa produca scanteia care sa-i reaprinda.
      Ajuns langa moara de vant, cea fara noroc, am oprit si i-am cautat cu privirea sperand sa ii vad tot acolo sau mergand impreuna. I-am descoperit despartiti, solitari. Fiecare in drumul lui.

     Analizandu-i acum, imi pare ca viata asta-i o calatorie cu trenul sau autobuzul. Ai un drum de strabatut si cateodata iti mai petreci vremea timp de o statie sau doua cu un alt drumet ca si tine. Uneori, drumetul iti place si ti-e drag sau simti ca te potrivesti sau te-ai potrivi cu el. Dar soseste statia unde unde nul din doi  trebuie sa coboare. Nu poti sa cobori cu el. El nu poate sa calatoreasca cu tine mai departe. Statia e o rascruce si de la ea fiecare are alt drum.

 Drumul lui.

Despre bicicleta

Hai sa iti povestesc cum m-am indragostit de bicicleta. Nu am furat bicicleta de la fratele mai mare cum ai facut tu, pentru ca eu eram cel mai mare si pe deasupra eram si un frate bun care impartea toate jucariile. Poate de-asta nu mai furi acum,pentru ca ai furat in copilarie, si poate ca tot din cauza asta fur eu acum din magazine pentru ca nu am furat in copilarie. O fi si asta un sindrom- altul decat  cleptomanie.

 Nu imi amintesc sa fi cerut parintilor bicicleta sau alte jucarii dar imi amintesc ziua cand am primit prima bicicleta adevarata. Era un pegas robusta cu cadru de baieti vopsita portocaliu. Pe atunci bicicletele se cumparau cu greu si cu relatii, nu prea puteai sa alegi, luai ce gaseai sau ce iti dadea vanzatorul, asa ca erau baieti care aveau biciclete cu cadru de dama si fete cu biciclete de baieti. Imi amintesc ca am lepadat trotineta in strada si am fugit spre tata, imi priveam bicicleta si nu indrazneam s-o ating. Priveam emblema cu
Pegas- calul acela inaripat si ma gandeam ca daca ma urc pe ea o sa zboare cu mine.
Mi se parea foarte mare si-mi era frica sa o incalec. Imi amintesc cum ma tinea tata si ma sprijinea alergand langa mine pana am invatat sa merg pe ea.pe atunci nu erau masini multe si toate bucatelele de pamant din jurul blocurilor erau transformate in gradini de zarzavat de pensionari.Unele gradini erau ingradite rudimentar si intr-un astfel de gard am cazut eu cu bicicleta. Tata foarte nervos de suferinta mea, a stricat gardul acela, si pentru ca cel cu gradina improvizata era nemultumit si tipa,tata i-a dat si  cateva lovituri. Era mare bataus tata! Inca se mai incaiera si acum. Nu era violent cu noi sau cu mama. Nu ne-a lovit niciodata,dar cu strainii era foarte rau si agresiv. Peste un an cand fratele meu mai mic a mai crescut, am mai primit o bicicleta. Pegas Modern,avea sa lunga si ghidon inalt,rosie,lucioasa parea OZN. De aici a inceput totul. Eram singurii copii din bloc care aveam biciclete. Toti copiii din bloc au invatat sa mearga pe bicicletele noastre. Toata gasca isi astampara visele si foamea de bicicleta  cu bicicletele noastre. Tata le repara tot timpul, le duceam la el la servici si mesteream impreuna. Ii furam castile de la motocicleta, le puneam in cap si ne dadeam cu bicicletele pe scari,pe placile si prefabricatele de beton de la blocurile in constructie. Castile mari ni se roteau pe cap si ne impiedicau vizibilitatea,mai mult ne incurcau,dar merita. Biciclete mai aveau cativa,dar casti nu avea nimeni. Atunci nu era mare program la tv, nu aveai ce vedea, si noi nu auzisem de BMX sau de Trial sau de Free Style,poate ca nici nu erau inventate in ''80,dar noi le descoperisem sau inventasem singuri cu toate cazaturile incluse.Pe urma in timp ce cresteam,tata ne-adus noi indeletniciri. Jocul de sah, cartile de citit,ne lua cu el cand alerga pe faleza... Anii au trecut,am trecut la biciclete mari,pe urma la motociclete si la masini.

Uitasem bicicleta. Sau poate ca nu o uitasem dar o vedeam ca pe un capitol incheiat, o perioada,o treapta din viata. Nu mai visam bicicleta sau plimbari cu bicicleta. Nu prindea destula viteza, si traind in secolul vitezei nu avem timp de bicicleta. Eram grabit, grabit sa mor. Conduceam tot ce avea propulsie si conduceam la maximul capacitati mele si ale motorului. Pana intr-o zi... 
Stii proverbul cu ulciorul!
Dupa cateva luni de privit doar tavanul am inceput sa ma plimb cu carutul de invalizi. Pe urma la sedintele de recuperare am primit o bicicleta medicala. Nu pot sa descriu cat de greu e sa pedalezi pe asa bicicleta cand nu mai stii cum sa iti misti piciorul sau degetele si cand genunchiul si glezna sunt blocate si au mobilitate aproape zero. Nu mai tin minte, amintirile urate sunt stocate ascuns de catre creier,printr-un mecanism sau proces de autoaparare,am uitat cum se numeste,dar cred ca in prima zi nu am reusit nici macar o singura pedalare. Dupa ore intregi de 'plimbat' cu bicicleta medicala si cu carjele, Am aflat de la doctor ca pentru un picior normal imi vor trebui cam  trei mii de km pe an facuti cu bicicleta. Si uite asa, de voie de nevoie am redescoperit si m-am reindragostit de bicicleta. Nu sunt senzatiile de pe motocicleta. Recunosc. Nimic nu se compara cu mersul pe motocicleta,cand din cauza adrenalinei iti tremura picioarele in scari,cand te tragi de ghidon mai ceva ca atunci cand faci tractiuni la bara pe perioadele de accelerare si cand te impingi in ghidon ca la flotari pe perioadele de franare. Cand incerci sa treci printr-un viraj putin mai tare si sa deschizi acceleratia putin mai devreme decat la ultima trecere pe acolo. E frumos. Dar din cauza vitezei si galagiei nu poti vedea nimic. Cum e vorba aia: Nu vezi padurea de copaci.
Pe bicicleta poti vedea padurea,natura,peisajul... Poti sa auzi si pasarile! Asta daca nu te claxoneaza camionagiii!... Si nu te azvarla in sant, suflul creat de camion, in clipa cand tocmai te-a depasit milimetric in deplasarea lui cu dublul vitezei legale.
Cel mai mult imi place la bicicleta, ca pot sa ma intrec cu mine insumi. Zilnic incerc sa fac cat mai putin timp de la servici pana acasa. Cand ai cronometrat de doua trei sute de ori un  traseu, e greu sa mai imbunatatesti timpul. Dar incerc zilnic. Sunt multi factori de care depinde un timp bun. Daca nu bate vantul,daca nu te incurca cineva in trafic, daca reusesti sa urci un anumit deal fara sa treci pe un pinion mai mic,daca nu te fugaresc cainii de la marginea satului(care te asteapta zilnic), sau daca sunt multi si te fugaresc bine- mai obtii cateva zecimi pe segmentul acela, daca reusesti sa pedalezi tot drumul cu genunchii inchisi,lipiti de cadru si cu mainile apropiate pe ghidon, pentru un coeficient aerodinamic mai mare- mai obtii cateva zecimi. Daca nu trebuie sa opresti sa salvezi o testoasa care vrea sa traverseze soseaua. Sau daca nu trebuie sa opresti si sa admiri ceva prin natura. Sau daca nu trebuie sa opresti si sa bati vre-un...participant la trafic.
Cum spuneam, sunt multi factori responsabili pentru obtinerea unui timp bun. O zi poti sa fii in forma fizica, in alta zi,nu.
Dar cel mai mult conteaza si imi place apropierea de natura si de oameni. Intalnesti pietoni in afara orasului care te saluta sau care iti raspund la salut. Apoi, mai sunt turistii cu biciclete sau motociclete care te saluta si iti fac cu mana. Si mai este mirosul pamantului sau al apei,cu aromele specifice fiecarui anotimp...
Toate astea nu se pot vedea din masina.
Si nici nu se pot cumpara.
Le poti avea doar cu o bicicleta si ceva febra musculara.