Sindromul Gara

   Am mai scris cu ceva timp in urma despre gara.
Despre gara si oamenii din ea.
Am sters sau am pierdut acea notita, nici nu are importanta ce s-a intamplat cu ea.
Ideea ramane si ma chinuie. Poate ca e un sindrom necunoscut, sau necunoscut mie, sau cunoscut sub alt nume. Eu o sa ii spun sindromul gara.
 Cu totii am vazut in realitate sau in filme, oameni care plang, oameni tristi sau bucurosi in gara. Cred ca gara e singurul loc care aduna atatea emotii diferite. Aici vezi oameni care plang, care rad. Vezi oameni tristi si oameni veseli venind sau plecand in diferite directii. Unii plang de fericire, altii de tristete. Unii plang pentru ca pleaca si nu vor sa plece, altii plang pentru ca nu pot sa plece si doar raman. Altii, din aceleasi motive, rad.    Se mai intampla ceva cand esti in gara. Ai sentimentul aceala ciudat, de emotie, asteptarea noului, a necunoscutului sau asteptarea si nerabdarea sa ajungi mai repede incotro ai plecat. Poate fi si emotia,  nerabdarea de a pleca cat mai repede, de a calatori repede, pentru a lipsi cat mai putin si de a te intoarce cat mai degraba.
 Momemte identice cu serile cand privesti un film  si ai nevoie de un pahar de apa sau sa mergi la toaleta dar  actiunea filmului nu te lasa sa plec. Stii ca plecand vei pierde o scena importanta si atunci stai si ramai sa urmaresti filmul,dar, o parte din mintea ta iti fuge la toaleta sau la robinetul cu apa. Urmaresti actiunea filmului cu gandul dincolo, bati nerabdator din picior, astepti sperand sa te salveze pauza de publicitate care nu mai vine. Pana la urma nevoia invinge. Te ridici, urmaresti televizorul pana in unghiul din care nu mai vezi nimic
si apoi te napustesti in goana, in incercarea de te intoarce cat mai repede, pentru a lipsi cat mai putin. Asa ma simt eu cateodata.
 Asa ma simt acum.
 Astept ceva. 
Imi lipseste motivul sa plec, sa fug undeva. Vreau  sa plec sau sa fug, doar sa am de unde sa ma intorc repede. 
E ciudat cum iti revin in minte anumite scene sau episoade din diferte perioade ale vietii. E ciudat ca atatia ani nu ai stiut de ele si intr-o zi te cuprind. Si mai e ciudat cum s-au pastrat in mintea ta atat de bine. Stai linistit in preocuparea sau rutina ta zilnica fara ca nimic sa prevesteasca ceva si brusc te invadeaza o amintire...
iti amintesti de bunici, sau de prima bicicleta sau de primul sarut, sau de de un prieten ce ti-a murit in brate, sau de cineva  iubit si pierdut,
Iti amintesti ceva trecut, disparut, ceva plecat sau pierdut si odata cu asta si ceva plecat sau pierdut din tine.  Si totul e atat de clar si de viu. Nu s-au pierdut detalii, nu s-a asezat uitarea peste aceste amintiri. Vezi totul perfect. Revezi totul. Sunt amintiri pe care psihologii, doctorii aia nebuni, le numesc 'eidetice'.
 Imi place si nu-mi place sa evadez involuntar in amintirile astea eidetice. Sa cobor in lumea amintirilor, a dorintelor si a nostalgiei si sa simt golul acela interior. Cand ma opresc intre trecutul trecut si asteptarea 
viitorului, traind cateva clipe in orice alta dimensiune a timpului decat prezentul....
  Aici apare  sentimentul acela "ca in gara", cand realizezi ca mai vrei ceva-ul acela pierdut sau pe care nu l-ai avut. Si ca poate, daca ai pleca, l-ai gasi la capatul calatoriei sau la intoarcere.
Delirez?!...
Daca cineva ar citi, ar spune:      -Bati campii!...  Ar trebui sa te plangi de bani - toti se plang de bani, nimeni de minte!