Despre traficul auto

Cât timp petreci în trafic,blocat în maşină,pe zi?Eu petrec o ora zilnic.E cam mult.O oră pe zi cinci pe săptămână,douăzeci pe luna...si tot aşa...Totuşi sunt norocos,dacă locuiam într-o capitală aş fi stat în trafic 3-4 ore pe zi.În fine!Problema nu e traficul,sau blocajul ci eu,noi oamenii,participanţii la trafic.Mă sperie câteodată cum ne transformă şofatul.Inclusiv eu mă transform.Stau în masina,relaxat,cu centura pusă,în spatele meu îmi stă puştiul,(cel mai sigur loc dintr-o maşină,e locul din spatele şoferului),în dreapta lui stă ursuletul lui şi el cu centura pusă.Stăm de vorbă privindu-ne în oglindă,spătarul scaunului e lăsat pe spate, la player cânta lara fabian,nu paraziţii sau alţi paraziţi.Privesc un bătrân care abia merge pe trotuar,se deplasează totuşi înainte,eu stau. Masinile de pe banda alăturată merg,maşina care era în drept cu mine,nu se mai vede,bătrânul e şi el departe, a trecut probabil de intersecţie.Eu stau.Ai observat că întotdeauna masinile de pe banda alăturată circulă mai repede?E o iluzie optică,cred.Pentru că imediat ce treci pe ea,înintarea se opreşte şi trezeşti bocat,din lac în puţ.În trafic sunt politicos,fac loc altor maşini, le cedez trecerea,deşi am prioritate.Nu claxonez niciodată. Respect pietonii,nu îi văd ca pe nişte fraieri ci ca pe nişte oameni care tocmai şi-au parcat maşina după colţ. Dar doamne fereşte să îmi facă o maşină flashuri şi să mă claxoneze lung. Gata! S-a terminat cu tatăl de familie! Deja mă ia tremuratul. Dacă individul mă mai şi priveşte şi mă înjură în timp ce mă depăşeşte prin lateral şi apuc să citesc pe buzele lui ,mama sau vre-un organ sexual,am luat foc! Iese celălat eu din mine. Îmi îndrept spătarul scaunului cu trei scaturi să mă apropii de volan şi de comenzi,îmi schimb priza mâinilor pe volan, opresc muzica, trec în treapta a doua de viteză,motorul urcă în 4000 de rotaţii urlând,maşina ţâşneşte,gravitaţia mă apasă în scaun,băiatul chiuie în spate,îi place raliul. Şi începe urmărirea,stau lipit de el. Tipul care cu 15 secunde înainte era zmeu şi mă înjura,observă că îl urmăresc.Avem contact vizual prin oglinda lui retrovizoare,aşa că începe să accelereze şi să facă slalom printre benzi şi maşini,accelerează dar merge cu o treaptă de viteză prea mare,văd asta după fumul care îi iese pe eşapament,eu stau lipit de el. Motorul ţipă,nu îl las mai jos de 3500 de rotaţii,nu îl las să iasă din cuplu nicio o zecime de secundă.Pentru asta nu ridic piciorul deloc de pe acceleraţie,la frânare,frânez cu stângul. Ca să te ţii lipit de o maşină de peste 150 de cai putere,trebuie să îţi asumi riscul să-ţi spargi motorul şi mie în clipa asta,nu-mi pasă de motor. Vreau doar să îi sparg botul ăluia. În plus...nu am mai spart motorul maşinii de cca 16 luni,când la o astfel de întrecere mi-a  ieşit o jumătate de bielă prin motor şi a zburat pe şosea,transformând motorul în 110 kg de fier vechi.Tipul continuă să fugă, dar fraierul se uită mai mult la mine prin oglindă decât pe unde fuge şi asta îl încetineşte,eu tot lipit de el, în turaţia în care merg consum un litru de benzină  pe km,dar nu e cazul de economie. Trebuie să stau lipit de el până prinde un semafor pe roşu.Am trecut de locul unde mergem,acum merg dupa el până îl prind sau până rămân fară benzină.  Până acum a prins unul verde şi la al doilea a virat la dreapta. Dar de aici e pierdut. A virat pe str.Babadag. Până în capătul ei sunt 3 semafoare,şi el nu are cum să fie aşa norocos. Nu a fost niciunul atât de norocos. Şi gata! Roşu. 55 de secunde de stop. Desfac centura cobor repede. Trebuie să jung la el înainte să blocheze uşile. Deschid brusc portiera şi îl întreb ce are, dacă si-a cumpărat stradă şi dacă îi este cald cu dinţii în gură. Dacă are copii sau femei în maşină îl bat prieteneşte pe umăr. Dacă e singur şi e rău, îl ţin de vorbă până arată cronometrul 10 secunde rămase de stop, îi trag o bucată în gură şi încă una pe unde nimeresc,în ceafă,în umăr sau în scaun sau în tetieră,de cele mai multe ori nimeresc în tetieră. Îi trântesc portiera,mă urc în maşină şi plec savurând adrenalina.Peste 3 minute...pornesc muzica, îmi las spătarul 3 scaturi pe spate,dau drumul la muzica şi ma intorc spre locul unde mă duceam inainte să mă streseze un zmeu de şosea.

Sindromul Gara

   Am mai scris cu ceva timp in urma despre gara.
Despre gara si oamenii din ea.
Am sters sau am pierdut acea notita, nici nu are importanta ce s-a intamplat cu ea.
Ideea ramane si ma chinuie. Poate ca e un sindrom necunoscut, sau necunoscut mie, sau cunoscut sub alt nume. Eu o sa ii spun sindromul gara.
 Cu totii am vazut in realitate sau in filme, oameni care plang, oameni tristi sau bucurosi in gara. Cred ca gara e singurul loc care aduna atatea emotii diferite. Aici vezi oameni care plang, care rad. Vezi oameni tristi si oameni veseli venind sau plecand in diferite directii. Unii plang de fericire, altii de tristete. Unii plang pentru ca pleaca si nu vor sa plece, altii plang pentru ca nu pot sa plece si doar raman. Altii, din aceleasi motive, rad.    Se mai intampla ceva cand esti in gara. Ai sentimentul aceala ciudat, de emotie, asteptarea noului, a necunoscutului sau asteptarea si nerabdarea sa ajungi mai repede incotro ai plecat. Poate fi si emotia,  nerabdarea de a pleca cat mai repede, de a calatori repede, pentru a lipsi cat mai putin si de a te intoarce cat mai degraba.
 Momemte identice cu serile cand privesti un film  si ai nevoie de un pahar de apa sau sa mergi la toaleta dar  actiunea filmului nu te lasa sa plec. Stii ca plecand vei pierde o scena importanta si atunci stai si ramai sa urmaresti filmul,dar, o parte din mintea ta iti fuge la toaleta sau la robinetul cu apa. Urmaresti actiunea filmului cu gandul dincolo, bati nerabdator din picior, astepti sperand sa te salveze pauza de publicitate care nu mai vine. Pana la urma nevoia invinge. Te ridici, urmaresti televizorul pana in unghiul din care nu mai vezi nimic
si apoi te napustesti in goana, in incercarea de te intoarce cat mai repede, pentru a lipsi cat mai putin. Asa ma simt eu cateodata.
 Asa ma simt acum.
 Astept ceva. 
Imi lipseste motivul sa plec, sa fug undeva. Vreau  sa plec sau sa fug, doar sa am de unde sa ma intorc repede. 
E ciudat cum iti revin in minte anumite scene sau episoade din diferte perioade ale vietii. E ciudat ca atatia ani nu ai stiut de ele si intr-o zi te cuprind. Si mai e ciudat cum s-au pastrat in mintea ta atat de bine. Stai linistit in preocuparea sau rutina ta zilnica fara ca nimic sa prevesteasca ceva si brusc te invadeaza o amintire...
iti amintesti de bunici, sau de prima bicicleta sau de primul sarut, sau de de un prieten ce ti-a murit in brate, sau de cineva  iubit si pierdut,
Iti amintesti ceva trecut, disparut, ceva plecat sau pierdut si odata cu asta si ceva plecat sau pierdut din tine.  Si totul e atat de clar si de viu. Nu s-au pierdut detalii, nu s-a asezat uitarea peste aceste amintiri. Vezi totul perfect. Revezi totul. Sunt amintiri pe care psihologii, doctorii aia nebuni, le numesc 'eidetice'.
 Imi place si nu-mi place sa evadez involuntar in amintirile astea eidetice. Sa cobor in lumea amintirilor, a dorintelor si a nostalgiei si sa simt golul acela interior. Cand ma opresc intre trecutul trecut si asteptarea 
viitorului, traind cateva clipe in orice alta dimensiune a timpului decat prezentul....
  Aici apare  sentimentul acela "ca in gara", cand realizezi ca mai vrei ceva-ul acela pierdut sau pe care nu l-ai avut. Si ca poate, daca ai pleca, l-ai gasi la capatul calatoriei sau la intoarcere.
Delirez?!...
Daca cineva ar citi, ar spune:      -Bati campii!...  Ar trebui sa te plangi de bani - toti se plang de bani, nimeni de minte!