Despre scoala

Vreau să scriu despre şcoală de multă vreme. Am multe de scris dar neştiind cum şi de unde să încep,tot ocolesc subiectul. Acum să nu crezi cititorule că aş şti în acest moment când scriu. Habar n-am! Dar o iau pe bajbaite. Cu ce naiba să încep?... Păi ar fi logic să încep cu prima zi de şcoală. Nu prima,prima zi de şcoală. Ci prima zi a noului an şcolar. Am doi copii. Ne gătim bine , ne urcăm în maşină, ne enervam bine prin trafic prin oraş. Străzile sunt pline de maşini grăbite, de demaraje,de claxoane. Parcarile la fel. Ajuns la şcoală, (nu contează unde studiază copilul, toate sunt la fel), faci câteva ocoluri până găseşti unde să laşi masina şi intri în curtea şcoli. Altă înghesuială. Copii,adolescenţi,cucoane... pe scenă o gaşcă de profesori stau în picioare. În mijlocul lor un tip îmbrăcat în negru vorbeşte,sonorizarea e proastă şi puţin sub vacarmul adunării. E distanţă cam mare şi oricât mi-as regla zoomul nu-mi dau seama cine e tipul. Pare un ninja negru...pare batman... ar putea foarte bine să fie şi un preot creştin ortodox, naiba ştie! În fine intram în clasa, se strâng bani. Hârtie, ustensile de scris, etcetera,ştiţi povestea. Fug la cealaltă şcoală,la celălat copil. Iar multimea de oameni cu flori în mâna,iar scena cu profesori, batman a zburat pesemne, că e şi aici pe scenă vorbind.Intram în clasa. Aici e grădiniţă.Imi zboară instantaneu 200 de lei din buzunar,când se deschide uşa clasei şi tipul în negru de pe scenă ne stropeste pe toţi cu aghiazmă,uitând pesemne să ne ceară bani. Asta e prima zi de şcoală a unui părinte. Până la urmă care e rolul şcolii? De ce ne învaţă atâtea lucruri nefolositoare? Până acum câteva zile credeam că e doar părerea mea. Dar am mers recent la o doamna să îi repar ceva, lucram eu cocoţat pe un scaun şi îi spun: Doamna, v-am pus aici nişte conectori,pentru că soţul dumneavoastră a inădit cablurile de cupru cu cele de aluminiu, şi la trecerea curentului se formează o reacţie..... Şi brusc doamna mă  întrerupe şi continuă: - şi unul din ele se topeşte...nu mai ştiu care! Îmi amintesc că am învăţat la chimie,nici nu mai ştiu când, la liceu sau la facultate,dar Doamne!..câte formule şi câte prostii ne mai puneau să învăţăm,ne umpleau capul...
Am rămas încremenit. Nu mă asteptam că doamna între două vârste să ştie de reacţia în cauză şi nici nu părea absolventă de facultate,o cunosteam de 10 minute şi devenisem curios. Voiam să ştiu ce profesie are dar mai ales voiam să ştiu de ce credea că scoala îi umpluse capul cu notiuni nefolositoare.
Pentru că la concluzia asta ajunsesem şi eu cu câţiva ani în urmă,dar am considerat că e ceva individual şi că eu oi avea vre-un circuit defect pe undeva
Şi o întreb: ce profesie aveţi?
Ea: sunt medic.
Eu: şi chiar nu va folosit la nimic chimia învăţata în şcoală?!
Ea: absolut!
Şi face o pauză...exact cât să cred că i-a folosit şi că am înţeles greşit adineaori. Şi apoi continuă: deloc.absolut deloc. 
Altă întâmplare.
Când primul meu copil era la grădiniţă, ne dispera cu dorinţa lui de a invata. Voia să ştie să citească, să scrie. Mereu întreba cum se scrie aia,cum se scrie cealaltă,voia să citească cărţi. Tot timpul se juca cu ceva de scris,prefera să scrie sau să coloreze în locul jocului cu jucării. Mă suparam şi încercam să îi explic să lase scrisul şi să se joace,pentru că o să vină şi vremea scrisului când o merge la şcoală. Până la urmă m-am resemnat crezând că copilul e aşa,cu înclinaţii şi aptitudini către studiu şi nu către joacă.

Dar a crescut şi la şcoală după câţiva ani, i-a dispărut dorinţa aceea de cunoaştere.Undeva,cumva metodele de predare sau scoala sau profesorii sau naiba ştie ce,le inhibă copiilor dorinţa aceea de învăţare.E părerea mea şi poate e greşită. Dar atunci când copilul era mic, nu aveam experienţă şi comparam acţiunele lui cu ce îmi aminteam despre copilăria mea şi a fraţilor mei. Dar acum am un alt copil care merge la grădiniţă şi care în loc să se joace cu masinile sau să se bată cu sora lui,vrea să citească să scrie.Istoria se repeta. Peste 5-6 ani voi putea să văd dacă şi copilul cel mic se va comporta la fel sau nu şi astfel să-mi verific teoria. Aş vrea să se joace acum, să îşi dorească altceva decât să scrie şi să citească. Aş vrea să nu îl dau la şcoală anul viitor. Îl scol de la 2 ani  foarte dimineaţa la 5;45, pentru că în românia majoritatea locurilor de muncă încep cu noaptea în cap , la grădiniţă lucrează pe fel de fel de caiete speciale,învaţă socoteli,cifre. Nu se mai joacă cum ne jucam noi, 'Ursul doarme şi visează' sau alte jocuri. Acum fac matematică şi limbi străine. Au mai inventat şi clasa 0. Au trecut din nou la începerea şcolii la 6 ani. Nimeni nu comentează nimic.Nimeni nu protestează. Ne fură copilăria copiilor noştri şi noi îi lăsam. Sau poate că noi le-o furăm! Nu ştiu! Dar eu asta simt. Le fur copilăria copiilor mei.

Despre parinti si copii

M-am întâlnit recent cu nişte colegi de şcoală într-o tentativă de revedere. Printre alte discuţii,am ajuns la copii. M-a surprins faptul că toţi se mândreau cu copiii. Cea mai mare realizare a lor erau copiii... Nu înţeleg asta, sau nu vreau să înţeleg,nu ştiu.

 Am şi eu copii,dar nu mi se pare o mare realizare. Da sunt sănătosi, or fi şi frumoşi-chiar nu poţi să-ţi vezi odraslele urâte! Dar nu mi se pare o realizare. Nu am făcut nimic greu.  Urmezi o cale fireasca şi naturală. Nu ştii ce faci, totul e o întâmplare, nu alegi ce sex, ce gene, ce calităţi şi aptitudini să aibă viitorul copil,nimic. Nici măcar nu poţi alege să fie sănătos. E o nimereală. Natura îşi face ritualul ei.   Intr-o zi,la o varsta...devii parinte.
Nu faci nici un curs, nu te învaţă nimeni să fii părinte. Faci totul din mers, te adaptezi,încerci să fii un părinte bun. O faci cum poţi tu mai bine, nimeni nu vrea să fie un părinte rău. Fiecare o face cum se pricepe. Unul mai bine altul mai rău. Mie îmi pare totuşi că faci mai mult rău cu binele decât invers. Începi să îi faci toate poftele copilului, aşa..."'că eu dacă nu am avut,copilul meu o să aibă"'. Pe urmă îi cumperi jucăriile pe care ţi le-ai fi dorit tu când erai copil. Pe urmă îl duci să facă sportul pe care tu ai fi vrut să îl faci,il trimiti in tabara in care ti-ai dorit tu şi tot aşa. Mai sunt adulţi care se trezesc părinti şi divorteaza sau alţii care îi duc părinţilor, care acum fiind bunici văd altfel lucrurile, având deja experienta greselilor făcute cu copiii lor.
Deci, nu facem nimic deosebit, urmam calea naturii şi totuşi majoritatea din noi îşi văd copiii cea mai mare realizare a vieţii. Chiar aşa viaţa ai? Nu ai realizat nimic altceva? Nu ai inventat nimic,nu ai construit o casa, sau o maşină, nu ai publicat o carte sau naiba ştie ce altceva!! Te lauzi cu un copil pe care mai mult l-au crescut părinţii sau socri.Sau a crescut singur cu telivizorul...
Nu îi mai învăţăm nimic pe copii azi,nu pot invata din greşeli cum am învăţat noi. Nu pot baga cuie în priza, pentru că avem capace şi protecţii, nu pot aprinde o brichetă pentru că are protectie pentru copii,nu poti sa deschizi un flacon de medicamente pentru ca si acela are protectie si ca adult te poticnesti in toate protectiile astea si apelezi la copiii tai sa te ajute,pentru ca ei stiu cum sa desfaca toate sigurantele astea stupide.

Eu asa vad problema asta cu copii  si incerc sa nu le impun nimic din ce imi place mie sau mi-ar fi placut in copilarie,incerc sa ii las sa-si traiasca copilaria lor nu a mea.

Acum cativa ani,cand fata mea era mica si m-a intrebat ce o sa se faca cand o sa fie mare,am deschis gura sa-i spun o meserie banoasa dar mi-am dat seama ca ar fi dorinta mea si ca nu ar trebui sa o influentez,  i-am raspuns: O sa te faci ce vrei tu sa fii.

Despre bicicleta

Hai sa iti povestesc cum m-am indragostit de bicicleta. Nu am furat bicicleta de la fratele mai mare cum ai facut tu, pentru ca eu eram cel mai mare si pe deasupra eram si un frate bun care impartea toate jucariile. Poate de-asta nu mai furi acum,pentru ca ai furat in copilarie, si poate ca tot din cauza asta fur eu acum din magazine pentru ca nu am furat in copilarie. O fi si asta un sindrom- altul decat  cleptomanie.

 Nu imi amintesc sa fi cerut parintilor bicicleta sau alte jucarii dar imi amintesc ziua cand am primit prima bicicleta adevarata. Era un pegas robusta cu cadru de baieti vopsita portocaliu. Pe atunci bicicletele se cumparau cu greu si cu relatii, nu prea puteai sa alegi, luai ce gaseai sau ce iti dadea vanzatorul, asa ca erau baieti care aveau biciclete cu cadru de dama si fete cu biciclete de baieti. Imi amintesc ca am lepadat trotineta in strada si am fugit spre tata, imi priveam bicicleta si nu indrazneam s-o ating. Priveam emblema cu
Pegas- calul acela inaripat si ma gandeam ca daca ma urc pe ea o sa zboare cu mine.
Mi se parea foarte mare si-mi era frica sa o incalec. Imi amintesc cum ma tinea tata si ma sprijinea alergand langa mine pana am invatat sa merg pe ea.pe atunci nu erau masini multe si toate bucatelele de pamant din jurul blocurilor erau transformate in gradini de zarzavat de pensionari.Unele gradini erau ingradite rudimentar si intr-un astfel de gard am cazut eu cu bicicleta. Tata foarte nervos de suferinta mea, a stricat gardul acela, si pentru ca cel cu gradina improvizata era nemultumit si tipa,tata i-a dat si  cateva lovituri. Era mare bataus tata! Inca se mai incaiera si acum. Nu era violent cu noi sau cu mama. Nu ne-a lovit niciodata,dar cu strainii era foarte rau si agresiv. Peste un an cand fratele meu mai mic a mai crescut, am mai primit o bicicleta. Pegas Modern,avea sa lunga si ghidon inalt,rosie,lucioasa parea OZN. De aici a inceput totul. Eram singurii copii din bloc care aveam biciclete. Toti copiii din bloc au invatat sa mearga pe bicicletele noastre. Toata gasca isi astampara visele si foamea de bicicleta  cu bicicletele noastre. Tata le repara tot timpul, le duceam la el la servici si mesteream impreuna. Ii furam castile de la motocicleta, le puneam in cap si ne dadeam cu bicicletele pe scari,pe placile si prefabricatele de beton de la blocurile in constructie. Castile mari ni se roteau pe cap si ne impiedicau vizibilitatea,mai mult ne incurcau,dar merita. Biciclete mai aveau cativa,dar casti nu avea nimeni. Atunci nu era mare program la tv, nu aveai ce vedea, si noi nu auzisem de BMX sau de Trial sau de Free Style,poate ca nici nu erau inventate in ''80,dar noi le descoperisem sau inventasem singuri cu toate cazaturile incluse.Pe urma in timp ce cresteam,tata ne-adus noi indeletniciri. Jocul de sah, cartile de citit,ne lua cu el cand alerga pe faleza... Anii au trecut,am trecut la biciclete mari,pe urma la motociclete si la masini.

Uitasem bicicleta. Sau poate ca nu o uitasem dar o vedeam ca pe un capitol incheiat, o perioada,o treapta din viata. Nu mai visam bicicleta sau plimbari cu bicicleta. Nu prindea destula viteza, si traind in secolul vitezei nu avem timp de bicicleta. Eram grabit, grabit sa mor. Conduceam tot ce avea propulsie si conduceam la maximul capacitati mele si ale motorului. Pana intr-o zi... 
Stii proverbul cu ulciorul!
Dupa cateva luni de privit doar tavanul am inceput sa ma plimb cu carutul de invalizi. Pe urma la sedintele de recuperare am primit o bicicleta medicala. Nu pot sa descriu cat de greu e sa pedalezi pe asa bicicleta cand nu mai stii cum sa iti misti piciorul sau degetele si cand genunchiul si glezna sunt blocate si au mobilitate aproape zero. Nu mai tin minte, amintirile urate sunt stocate ascuns de catre creier,printr-un mecanism sau proces de autoaparare,am uitat cum se numeste,dar cred ca in prima zi nu am reusit nici macar o singura pedalare. Dupa ore intregi de 'plimbat' cu bicicleta medicala si cu carjele, Am aflat de la doctor ca pentru un picior normal imi vor trebui cam  trei mii de km pe an facuti cu bicicleta. Si uite asa, de voie de nevoie am redescoperit si m-am reindragostit de bicicleta. Nu sunt senzatiile de pe motocicleta. Recunosc. Nimic nu se compara cu mersul pe motocicleta,cand din cauza adrenalinei iti tremura picioarele in scari,cand te tragi de ghidon mai ceva ca atunci cand faci tractiuni la bara pe perioadele de accelerare si cand te impingi in ghidon ca la flotari pe perioadele de franare. Cand incerci sa treci printr-un viraj putin mai tare si sa deschizi acceleratia putin mai devreme decat la ultima trecere pe acolo. E frumos. Dar din cauza vitezei si galagiei nu poti vedea nimic. Cum e vorba aia: Nu vezi padurea de copaci.
Pe bicicleta poti vedea padurea,natura,peisajul... Poti sa auzi si pasarile! Asta daca nu te claxoneaza camionagiii!... Si nu te azvarla in sant, suflul creat de camion, in clipa cand tocmai te-a depasit milimetric in deplasarea lui cu dublul vitezei legale.
Cel mai mult imi place la bicicleta, ca pot sa ma intrec cu mine insumi. Zilnic incerc sa fac cat mai putin timp de la servici pana acasa. Cand ai cronometrat de doua trei sute de ori un  traseu, e greu sa mai imbunatatesti timpul. Dar incerc zilnic. Sunt multi factori de care depinde un timp bun. Daca nu bate vantul,daca nu te incurca cineva in trafic, daca reusesti sa urci un anumit deal fara sa treci pe un pinion mai mic,daca nu te fugaresc cainii de la marginea satului(care te asteapta zilnic), sau daca sunt multi si te fugaresc bine- mai obtii cateva zecimi pe segmentul acela, daca reusesti sa pedalezi tot drumul cu genunchii inchisi,lipiti de cadru si cu mainile apropiate pe ghidon, pentru un coeficient aerodinamic mai mare- mai obtii cateva zecimi. Daca nu trebuie sa opresti sa salvezi o testoasa care vrea sa traverseze soseaua. Sau daca nu trebuie sa opresti si sa admiri ceva prin natura. Sau daca nu trebuie sa opresti si sa bati vre-un...participant la trafic.
Cum spuneam, sunt multi factori responsabili pentru obtinerea unui timp bun. O zi poti sa fii in forma fizica, in alta zi,nu.
Dar cel mai mult conteaza si imi place apropierea de natura si de oameni. Intalnesti pietoni in afara orasului care te saluta sau care iti raspund la salut. Apoi, mai sunt turistii cu biciclete sau motociclete care te saluta si iti fac cu mana. Si mai este mirosul pamantului sau al apei,cu aromele specifice fiecarui anotimp...
Toate astea nu se pot vedea din masina.
Si nici nu se pot cumpara.
Le poti avea doar cu o bicicleta si ceva febra musculara.