Când am văzut în vara aceasta că s-a dat la examenul de capacitate la
Limba Română, Minulescu, m-am bucurat. Mi-am zis că uite,în sfârşit au
renuntat la Eminescu. Pe urmă...mi-am amintit că prima dată când am
citit o poezie de Ion Minulescu,eram plin clasa a şasea sau a şaptea.
Eram la bunica acasă şi prin dulapul bunicii de 50 de ani lucrătoare la
CAP şi semianalfabeta existau şi vre-o 20 de cărţi. Câteva cărţi de
Jules Verne,câteva de poezii şi câteva cărţi ştiinţifice...ceva cu
spectrul luminii, cu materie şi plasmă,în fine!... Poate vă întrebaţi ce
căutau cărţi în casa unui ţăran?! Ştiu răspunsul pentru că am
întrebat-o. Tot răsfoind
cărţile şi văzând multe dintre ele imposibil de citit, am întrebat-o de ce le-a cumpărat. Şi mi-a răspuns bunica. Ori de câte ori ne cumpăra o jucărie sau o carte de Jules Verne,vânzătoarea o obliga să cumpere încă o carte. Orice carte sau orice jucărie bună,venea la pachet cu o carte sau două proaste. O carte cu poezii de Minulescu la magazinul din comună era o carte 'proastă' greu de vândut.
Am răsfoit cartea încercând să o citesc în fiecare vacanţă.poeziile îmi erau de neînţeles. Totuşi în fiecare an îi venea rândul să o răsfoiesc şi să privesc schiţele desenate printre poezii.volumul bunicii avea şi nişte schite desenate în creion. Poeziile....nu erau proaste. (Citisem destul până în clasa a opta. Citisem cred jumătate de biblioteca din secţia pentru copii. Pe atunci bibliotecarele...erau văzute altfel,erau ca nişte dascăli,mă certau,mă urecheau, mă ascultau să vadă dacă am citit cărţile împrumutate. Veneam prea repede cu ele înapoi şi le deranjam,acum îmi dau seama,că le deranjam din croşetat). Deci cum scriam,poeziile nu erau proaste. Doar că erau,altfel,iesite din tipar,aveau altă rimă, sau nu aveau. Oricum îmi rămâneau de neînţeles. Până când într-o vară pe la 17 -18 ani,când cunoscusem o fată... poeziile lui au devenit de înţeles. De atunci a rămas poetul meu preferat! Şi darul meu preferat! Când îmi trebuie un cadou,cumpăr o carte cu poezii de Minulescu. Fratele meu,sora mea,prietenii,cu toţii au acasă câte o carte primită de la mine. În fine!... După ce mi-am amintit de experienţa mea cu Minulescu, am realizat că mă bucur prosteşte şi că o astfel de poezie la un examen de clasa a opta şi mai ales pentru ziua de azi când copiii nu au citit nici Amintirele lui Ion Creangă,e un subiect al naibii de greu şi peste nivelul lor.
Şi mă întreb dacă eu cu şapte clase ale mele mi-am dat seama de asta,cum naiba toţi academicienii aia care au făcut subiectele nu si-au dat seama?!...
Şi...
Cred că era bună metoda aia de pe vremea comunistilor,cumpărai o jucărie,erai obligat să cumperi şi o carte,două. Poate ar trebui introdusă din nou. Când cumperi un telefon sau o tableta sau un joc să ţi se bage pe gât şi o carte.
Şi poate într-o zi când e pană de curent sau e calculatorul stricat,un copil din plictiseală să răsfoiască o carte şi să descopere magia din ea.
cărţile şi văzând multe dintre ele imposibil de citit, am întrebat-o de ce le-a cumpărat. Şi mi-a răspuns bunica. Ori de câte ori ne cumpăra o jucărie sau o carte de Jules Verne,vânzătoarea o obliga să cumpere încă o carte. Orice carte sau orice jucărie bună,venea la pachet cu o carte sau două proaste. O carte cu poezii de Minulescu la magazinul din comună era o carte 'proastă' greu de vândut.
Am răsfoit cartea încercând să o citesc în fiecare vacanţă.poeziile îmi erau de neînţeles. Totuşi în fiecare an îi venea rândul să o răsfoiesc şi să privesc schiţele desenate printre poezii.volumul bunicii avea şi nişte schite desenate în creion. Poeziile....nu erau proaste. (Citisem destul până în clasa a opta. Citisem cred jumătate de biblioteca din secţia pentru copii. Pe atunci bibliotecarele...erau văzute altfel,erau ca nişte dascăli,mă certau,mă urecheau, mă ascultau să vadă dacă am citit cărţile împrumutate. Veneam prea repede cu ele înapoi şi le deranjam,acum îmi dau seama,că le deranjam din croşetat). Deci cum scriam,poeziile nu erau proaste. Doar că erau,altfel,iesite din tipar,aveau altă rimă, sau nu aveau. Oricum îmi rămâneau de neînţeles. Până când într-o vară pe la 17 -18 ani,când cunoscusem o fată... poeziile lui au devenit de înţeles. De atunci a rămas poetul meu preferat! Şi darul meu preferat! Când îmi trebuie un cadou,cumpăr o carte cu poezii de Minulescu. Fratele meu,sora mea,prietenii,cu toţii au acasă câte o carte primită de la mine. În fine!... După ce mi-am amintit de experienţa mea cu Minulescu, am realizat că mă bucur prosteşte şi că o astfel de poezie la un examen de clasa a opta şi mai ales pentru ziua de azi când copiii nu au citit nici Amintirele lui Ion Creangă,e un subiect al naibii de greu şi peste nivelul lor.
Şi mă întreb dacă eu cu şapte clase ale mele mi-am dat seama de asta,cum naiba toţi academicienii aia care au făcut subiectele nu si-au dat seama?!...
Şi...
Cred că era bună metoda aia de pe vremea comunistilor,cumpărai o jucărie,erai obligat să cumperi şi o carte,două. Poate ar trebui introdusă din nou. Când cumperi un telefon sau o tableta sau un joc să ţi se bage pe gât şi o carte.
Şi poate într-o zi când e pană de curent sau e calculatorul stricat,un copil din plictiseală să răsfoiască o carte şi să descopere magia din ea.
